Madam Blăniţa

Când nu aveam cămin, ai mei mă lăsau la Tanti Obreja, sau Madam Blăniţa. Eu aş fi preferat fiu mai degrabă la prima pentru că avea mulţi copii şi făcea mereu gogoşi. Avea aşa mulţi copii că comuniştii au decorat-o Mamă Eroină şi îi dădeau în plus la salariu pe lună 100 de lei. Însă timpul a trecut şi într-un mod curvit, în minte mi-a rămas mai vie Madam Blăniţa.    

I. Madam Blăniţa era o doamnă distinsă, în etate, dar care spre deosebire de o şleaftă de putori din ziua de azi - care se consideră neîntemeiat cucoane de calibru - îşi merita pe deplin apelativul de Madam. 

Vorbeam puţin, poate două, trei propoziţii pe şedinţă; la urma urmei ce am fi putut să ne spunem aşa important, avem 5 ani. Mereu însă îmi zâmbea, cald, politicos, înţelegător. Fusese o femeie frumoasă şi ceea ce mereu mi-a plăcut, nu avea soţ, poate murise, poate se înecase, poate urma să apară. Niciodată nu am ştiut şi niciodată nu m-a interesat să aflu. În fapt de ce i-ar fi trebuit bărbat.

 

După ce îmi dădea să mănânc, sau îmi fierbea vreun ceai, Madam Blăniţa cu acul şi aţa colorată însăila flori cubiste pe o pânză imaculată. Odată am întrebat-o la ce îi foloseau foate pânzele alea şi mi-a răspuns că sunt pentru nunta fetei ei. O fată pe care niciodată nu am cunoscut-o, dar care sunt sigur că era un soi de prinţesă de avea nevoie de toate valurile alea preţioase. 

Când nu învârtea în ceaiul meu, sau nu însăila mătăsuri pentru domnitză, stăteam amândoi la balcon. Priveam vreo oră două lumea de la înâlţimea etajului 3. Nimic special nu se întâmpla, nimic nu ne surprindea, iar amandoi tăceam, eu însă fericit... mama nu m-ar fi lăsat niciodată să atârn pe balcon.
  

Gheorghe şi Tudor în 1943

II. În toamna anului 1944 Madam Blăniţa călărea la propriu şi oarecum la figurat, comandamentul aliat cantonat la Galaţi. Va să zică sentinţele care picau ca o secure rece pe ceafa fierbinte a soldatului de rând, pe un spaţiu ce se întindea de prin stepele bieloruse, către Balcani, se rosteau mai întâi în aşternuturile bonei mele. Madam Blăniţa, ca o veritabilă Bubulină, adăpostea pe atunci la umbra sfărcurilor ei tari, destinul multor prăpădiţi şi a generaţiilor ce aveau să îi urmeze.
Ei bine în toamna blestematului 1944, într-o pârnaie pe Strada Traian a acelui prăfuit oraş de provincie zăcea Gheorghe, fratele mai mic al lui bunică-miu. Cu două luni înainte Gheorghe se hotărâse să nu mai lupte; paraşuta i-a dat-o bunică-mii să îşi facă rochiţe, că era de pânză şi afară era vară. Până cineva l-a turnat, a stat ascuns binemersi de frati-su în beci. Ca soldat în armata rusă însă, urma să fie judecat acum pentru dezertare, ceea ce însemna moarte prin spânzurătoare.    
Aici intervine Madam Blăniţa, cu zâmbetul ei cald, politicos, înţelegător. Nu ştiu exact de unde şi poate e bine să rămână aşa, bunică-miu o cunoştea pe bona mea ulterioară. Şi aşa bine o cunoştea, că dânsa l-a primit generoasă la umbra sfârcurilor ei protectoare pe fratele mai mic Gheorghe. Astfel, generalul rus a aprobat, Gheorghe a trăit şi în următoarea jumate de secol, amărâtul a putut avea 4 fete şi măcar 10 nepoţi.

 

Zilele trecute am băut cu Mishu câteva beri în Washington şi am vorbit despre România, despre muierile de acolo, despre sărmane, păcate şi măgării... Dar mai ales am vorbit despre cât de bolnav e locul ăla, numit Europa, care la 70 de ani după un război mondial construit pe ură, încă mai arată cu degetul către evreul de serviciu. Am băut şi ne-am amintit de sfinţii la şcoala cărora am crescut şi pe care îi vom păstra cu noi mereu, despre Madamele care sperăm... nu au învârtit degeaba în ceaiul nostru. 

P.S. Pentru lămurire, bunică-miu lupta în armata română, iar doi dintre fraţii lui în cea sovietică (poveste lungă de ce). Dacă Gheorghe a ales să dezerteze, Tudor celălalt frate a ales să lupte şi să moară 5 luni mai târziu undeva în Cehia, la 22 de ani, pentru o naţiune care avea să impună comunismul jumate de secol în estul Europei.         

...