Shimamoto

Uneori visele devin realitate. Cum ar fi Shimamoto în Philadelphia, într-un bar din Downtown, cu părul prins de un creion ascuţit. Frumoasă, aproape plutind printre sticlele de Burbon şi Curvoaisier, printre domesticul Bud şi mai ştiu eu ce hipster cu pantaloni mai căzuţi ca ai mei. O realitate în care pe Shimamoto o aşteaptă acasă un copil dormind liniştit; pentru care tu faci linişte şi te prefaci că îţi pasă.   

by Emily Soto (o Shimamoto cunoscută in Fl.)

De multe ori realităţile devin mai importante ca visele; pentru că sunt mai simple, dulci şi înţelegătoare atunci când tu nu mai înţelegi nimic. Pentru că ea are să scrie pe nota de plată numărul de telefon cu prefix de New Jersey, chiar cu vârful creionului ascuţit... iar părul o să îi cadă. 

...şi măcar pentru o vreme nimic nu o să te oprească şi pe tine să cazi; crezând însă că zbori!

 

...

Madam Blăniţa

Când nu aveam cămin, ai mei mă lăsau la Tanti Obreja, sau Madam Blăniţa. Eu aş fi preferat fiu mai degrabă la prima pentru că avea mulţi copii şi făcea mereu gogoşi. Avea aşa mulţi copii că comuniştii au decorat-o Mamă Eroină şi îi dădeau în plus la salariu pe lună 100 de lei. Însă timpul a trecut şi într-un mod curvit, în minte mi-a rămas mai vie Madam Blăniţa.    

I. Madam Blăniţa era o doamnă distinsă, în etate, dar care spre deosebire de o şleaftă de putori din ziua de azi - care se consideră neîntemeiat cucoane de calibru - îşi merita pe deplin apelativul de Madam. 

Vorbeam puţin, poate două, trei propoziţii pe şedinţă; la urma urmei ce am fi putut să ne spunem aşa important, avem 5 ani. Mereu însă îmi zâmbea, cald, politicos, înţelegător. Fusese o femeie frumoasă şi ceea ce mereu mi-a plăcut, nu avea soţ, poate murise, poate se înecase, poate urma să apară. Niciodată nu am ştiut şi niciodată nu m-a interesat să aflu. În fapt de ce i-ar fi trebuit bărbat.

 

După ce îmi dădea să mănânc, sau îmi fierbea vreun ceai, Madam Blăniţa cu acul şi aţa colorată însăila flori cubiste pe o pânză imaculată. Odată am întrebat-o la ce îi foloseau foate pânzele alea şi mi-a răspuns că sunt pentru nunta fetei ei. O fată pe care niciodată nu am cunoscut-o, dar care sunt sigur că era un soi de prinţesă de avea nevoie de toate valurile alea preţioase. 

Când nu învârtea în ceaiul meu, sau nu însăila mătăsuri pentru domnitză, stăteam amândoi la balcon. Priveam vreo oră două lumea de la înâlţimea etajului 3. Nimic special nu se întâmpla, nimic nu ne surprindea, iar amandoi tăceam, eu însă fericit... mama nu m-ar fi lăsat niciodată să atârn pe balcon.
  

Gheorghe şi Tudor în 1943

II. În toamna anului 1944 Madam Blăniţa călărea la propriu şi oarecum la figurat, comandamentul aliat cantonat la Galaţi. Va să zică sentinţele care picau ca o secure rece pe ceafa fierbinte a soldatului de rând, pe un spaţiu ce se întindea de prin stepele bieloruse, către Balcani, se rosteau mai întâi în aşternuturile bonei mele. Madam Blăniţa, ca o veritabilă Bubulină, adăpostea pe atunci la umbra sfărcurilor ei tari, destinul multor prăpădiţi şi a generaţiilor ce aveau să îi urmeze.
Ei bine în toamna blestematului 1944, într-o pârnaie pe Strada Traian a acelui prăfuit oraş de provincie zăcea Gheorghe, fratele mai mic al lui bunică-miu. Cu două luni înainte Gheorghe se hotărâse să nu mai lupte; paraşuta i-a dat-o bunică-mii să îşi facă rochiţe, că era de pânză şi afară era vară. Până cineva l-a turnat, a stat ascuns binemersi de frati-su în beci. Ca soldat în armata rusă însă, urma să fie judecat acum pentru dezertare, ceea ce însemna moarte prin spânzurătoare.    
Aici intervine Madam Blăniţa, cu zâmbetul ei cald, politicos, înţelegător. Nu ştiu exact de unde şi poate e bine să rămână aşa, bunică-miu o cunoştea pe bona mea ulterioară. Şi aşa bine o cunoştea, că dânsa l-a primit generoasă la umbra sfârcurilor ei protectoare pe fratele mai mic Gheorghe. Astfel, generalul rus a aprobat, Gheorghe a trăit şi în următoarea jumate de secol, amărâtul a putut avea 4 fete şi măcar 10 nepoţi.

 

Zilele trecute am băut cu Mishu câteva beri în Washington şi am vorbit despre România, despre muierile de acolo, despre sărmane, păcate şi măgării... Dar mai ales am vorbit despre cât de bolnav e locul ăla, numit Europa, care la 70 de ani după un război mondial construit pe ură, încă mai arată cu degetul către evreul de serviciu. Am băut şi ne-am amintit de sfinţii la şcoala cărora am crescut şi pe care îi vom păstra cu noi mereu, despre Madamele care sperăm... nu au învârtit degeaba în ceaiul nostru. 

P.S. Pentru lămurire, bunică-miu lupta în armata română, iar doi dintre fraţii lui în cea sovietică (poveste lungă de ce). Dacă Gheorghe a ales să dezerteze, Tudor celălalt frate a ales să lupte şi să moară 5 luni mai târziu undeva în Cehia, la 22 de ani, pentru o naţiune care avea să impună comunismul jumate de secol în estul Europei.         

...

La sud de graniţă

O căruţă de idei şi nici un chef să le mai vând uşor! Am devenit un pesimist în limba noastră şi fericit în limbi străine! Albert îmi spune pe Skype: OPEN THE DOOR, iar ei toţi se mărită în statusurile de facebook. 

În babilonul perfect, printre renegaţi şi regăsiţi, îmi recâştic la pas umanitatea, libertatea şi liniştea. Sunt iarăşi Haiawatha!

 

...

Răpirea din Serai

 "I'm obsessed with the mess that's America..."

La tanti Neta în sufragerie era o Răpire din Serai. Pe un fond albastru pufos, un flăcau călare gonea cu o frumoasă către corturile lui, alea mici din dreapta, dinspre uşa de la balcon. Îmi amintesc că mereu era vară, pentru că toţi canafii de la carpetă stăteau în răspăr din cauza ventilatorului; iar ventilator e doar vara, că e mare, face vânt şi cosumă mult. 

La mine pe prispă e mereu vară, iar doi palmieri enormi ţin locul pantalonilor scenei de teatru. În spatele lor actorii îşi potrivesc măştile, se îmbrăţişează, iar unii mai inconştienţi se sărută. Un nou spectacol stă să înceapă, iar paiaţele sunt gata să primească viaţă, să înceapă să joace nebunele de ele, să râdă de râsul lumii. Saltimbancii sunt iarăşi în oraş, iar asta face gospodinele mai harnice, dar şi mai atente la croiala capoatelor. Brusc la băcănii au crescut vânzările de săpun şi lichior pretenţios. 

februarie la prânz

Ca un regizor care cu o oră jumate înainte de premieră, când sala e goală şi lumina mică, măsoară decorul pentru ultima dată, acum câteva minute priveam luna. Semăna leit cu cea de pe carpetă. E cam a 4-a premieră, mi-am zis, a patra ţară...

Mereu era cald la tanti Neta, aşa cald că fără ventilator îmi imaginam că nu se poate trăi. Aşa cum în Florida nu se poate fără aer condiţionat în acasă, în maşină, la Ea acasă... şi fără ochelari de soare. Asta pentru că Florida e extravagantă, bogată, colorată şi ciudată ca un circ. E cel mai fierbinte loc al Americii şi e atât de nouă încât mă gândesc că e viitorul însuşi, unul cu o rasă comună, mai multe limbi şi infinite posibilităţi. 

Aici de aproape doi ani un spectacol se pregăteşte, începând cu teatrul însuşi, scena, actorii şi publicul. Cu fiecare carte cumpărată, cu fiecare petrecere, beţie şi seară de blues, cu fiecare zi de plajă depare de iarna din nord, cu fiecare depozit făcut la bancă, filă ruptă din calendar, drum la universtate şi oră de pregătire, ei bine cu fiecare îmbrăţişare şi nou contact trecut în telefon, mă simt din ce în ce mai sigur, mai lipsit de regrete, mai liber, mai acasă. 

 

miami bro 

De pe prispă, în serile răcoroase de februarie, privesc uneori cerul cu o acută senzaţie de deja vu. E atât de frumos încât pare un vis, sau un decor nerealist de Hollywood; aduce uşor cu luna şi stelele căzătoare de pe carpeta lui tanti Neta. Şi parcă înţeleg de ce flăcăul ăla arab gonea cu Ea pe poale, către oază, urmat de tovaraşul său de călătorie. Nu pentru că cineva îi urmărea, în spatele lor nu era decât deşertul şi noaptea; mă gândesc că vroiau doar să ajungă mai repede la cortul lor. Voiau să şadă pe covoraş cu prada lor, să  tragă din ciubuc şi să privească cum luna se ascunde în spatele palmierilor imenşi, mari ca pantalonii scenei de teatru. 

Fuga s-a încheiat! Urmează spectacolul! Până atunci ultima gură de ceai negru, ultimul fum din ciubuc şi ultima privire aruncată decorului ireal; mai e vreme doar pentru o superstitie de regizor, ca aia cu o ora jumate...

din La Florida,

H.

P.S. În definitiv de ce nu, dacă tot a atârnat pe perete zeci de ani, ca o fantezia absolută, eu de ce sa nu trăiesc în ea... în Răpirea din Serai!  

...

Brioşă cu afine

Un băietan slăbănog cu urechile mari, a ieşit pe terasă ţinând cu două mâini farfuria de desert. Privea cu ochi mari şi zâmbet ştrengăresc la brioşa cu afine şi era fericit. Pentru el, azi la prânz nici o altă realitate nu era posibilă. Pentru mine însă, chiar acum când scriu, totul e posibil în cel mai perfect dintre universe...

dezordine:

Fiecare decizie dă naştere unei alte poveşti, una cu aceeaşi istorie, dar cu prezent şi deznodământ diferit. Totul începe când şezând în cur pe bordură, spui: băi frate, eu mă mut în... Italia! Atunci de fapt, cu polonicul, începi să învârţi în borşul universal, să faci dezordine, să împrăştii posibilităţi, să naşti alte universuri. În clipa aia, viaţa ta se mută într-un alt spaţiu, un alt real, cu alte dileme, cu alte miliarde de decizii... de acolo înainte un univers va trăi decizia, iar un altul îl va continua pe acela în care bordura nici măcar nu a existat.

Aşa am plecat în Germania, în Italia, mai departe peste ocean, aşa am facut ACTIVUL şi mi-am făcut şcoala, aşa am aflat de ce ficatul, aşa m-am îndrăgostit, aşa mi-am făcut prieteni... dar mai ales aşa am stricat, am distrus, am pierdut! 
Într-o altă lume sunt sigur că un alt eu face teatru, sau predă istoria românilor, că un alt Haiawatha e însurat şi are copii cu părul creţ, că are o viaţă tihnită şi o carieră predictibilă...      

Tot chinuit de gripă, umflat de medicamente şi cu senzaţia de dezgust la adresa propriului trup, astăzi am continuat să privesc la băietanul ala şi brioşa lui ridicol de mare. A ciugulit migălos fiecare afină, pănă când brioşa a rămas cheală, jupuită, obscenă... Era bucuros, maică-sa încă tânără şi frumoasa bea un cappuccino şi privea la flăcăii din jur, indulgentă cu bacilii lor de gripă. 

Şi atunci am înţeles, am înţeles ca universul perfect e ăla în care te bucuri, în care alegi afinele şi dezgoleşti brioşele. Universul perfect e cel al alegerilor tale, al urmăririi propriilor bucurii, nicidecum al nealegerilor, al plauzibilului. 

ordine:

 

Suntem în definitiv urmaşii stelelor neatente din univers, care au sfărâmat alţi aştri şi pe ele însele în goana lor pe traiectorii impredictibile. Şi mai suntem şi urmaşii nomazilor care au ieşit din Africa, care au alergat mamuţii, au inventat roata şi au scobit prima barcă dintr-un trunchi de copac. 

Astăzi ştiu că fie şi cu gripă, murdar, nervos, jumate de an depărtare de România şi cu proiectele abia începute, răspunsul e mereu în faţă. Azi băiatul ăla cu urechile clapăpăuge şi mamă frumoasă, m-a învăţat că de fapt universul perfect e cel al bordurii, acela cel mai greu de existat, dar cu cel mai mare potenţial în cazul în care se naşte... 

...