La sud de graniţă

O căruţă de idei şi nici un chef să le mai vând uşor! Am devenit un pesimist în limba noastră şi fericit în limbi străine! Albert îmi spune pe Skype: OPEN THE DOOR, iar ei toţi se mărită în statusurile de facebook. 

În babilonul perfect, printre renegaţi şi regăsiţi, îmi recâştic la pas umanitatea, libertatea şi liniştea. Sunt iarăşi Haiawatha!

 

...

Răpirea din Serai

 "I'm obsessed with the mess that's America..."

La tanti Neta în sufragerie era o Răpire din Serai. Pe un fond albastru pufos, un flăcau călare gonea cu o frumoasă către corturile lui, alea mici din dreapta, dinspre uşa de la balcon. Îmi amintesc că mereu era vară, pentru că toţi canafii de la carpetă stăteau în răspăr din cauza ventilatorului; iar ventilator e doar vara, că e mare, face vânt şi cosumă mult. 

La mine pe prispă e mereu vară, iar doi palmieri enormi ţin locul pantalonilor scenei de teatru. În spatele lor actorii îşi potrivesc măştile, se îmbrăţişează, iar unii mai inconştienţi se sărută. Un nou spectacol stă să înceapă, iar paiaţele sunt gata să primească viaţă, să înceapă să joace nebunele de ele, să râdă de râsul lumii. Saltimbancii sunt iarăşi în oraş, iar asta face gospodinele mai harnice, dar şi mai atente la croiala capoatelor. Brusc la băcănii au crescut vânzările de săpun şi lichior pretenţios. 

februarie la prânz

Ca un regizor care cu o oră jumate înainte de premieră, când sala e goală şi lumina mică, măsoară decorul pentru ultima dată, acum câteva minute priveam luna. Semăna leit cu cea de pe carpetă. E cam a 4-a premieră, mi-am zis, a patra ţară...

Mereu era cald la tanti Neta, aşa cald că fără ventilator îmi imaginam că nu se poate trăi. Aşa cum în Florida nu se poate fără aer condiţionat în acasă, în maşină, la Ea acasă... şi fără ochelari de soare. Asta pentru că Florida e extravagantă, bogată, colorată şi ciudată ca un circ. E cel mai fierbinte loc al Americii şi e atât de nouă încât mă gândesc că e viitorul însuşi, unul cu o rasă comună, mai multe limbi şi infinite posibilităţi. 

Aici de aproape doi ani un spectacol se pregăteşte, începând cu teatrul însuşi, scena, actorii şi publicul. Cu fiecare carte cumpărată, cu fiecare petrecere, beţie şi seară de blues, cu fiecare zi de plajă depare de iarna din nord, cu fiecare depozit făcut la bancă, filă ruptă din calendar, drum la universtate şi oră de pregătire, ei bine cu fiecare îmbrăţişare şi nou contact trecut în telefon, mă simt din ce în ce mai sigur, mai lipsit de regrete, mai liber, mai acasă. 

 

miami bro 

De pe prispă, în serile răcoroase de februarie, privesc uneori cerul cu o acută senzaţie de deja vu. E atât de frumos încât pare un vis, sau un decor nerealist de Hollywood; aduce uşor cu luna şi stelele căzătoare de pe carpeta lui tanti Neta. Şi parcă înţeleg de ce flăcăul ăla arab gonea cu Ea pe poale, către oază, urmat de tovaraşul său de călătorie. Nu pentru că cineva îi urmărea, în spatele lor nu era decât deşertul şi noaptea; mă gândesc că vroiau doar să ajungă mai repede la cortul lor. Voiau să şadă pe covoraş cu prada lor, să  tragă din ciubuc şi să privească cum luna se ascunde în spatele palmierilor imenşi, mari ca pantalonii scenei de teatru. 

Fuga s-a încheiat! Urmează spectacolul! Până atunci ultima gură de ceai negru, ultimul fum din ciubuc şi ultima privire aruncată decorului ireal; mai e vreme doar pentru o superstitie de regizor, ca aia cu o ora jumate...

din La Florida,

H.

P.S. În definitiv de ce nu, dacă tot a atârnat pe perete zeci de ani, ca o fantezia absolută, eu de ce sa nu trăiesc în ea... în Răpirea din Serai!  

...

Brioşă cu afine

Un băietan slăbănog cu urechile mari, a ieşit pe terasă ţinând cu două mâini farfuria de desert. Privea cu ochi mari şi zâmbet ştrengăresc la brioşa cu afine şi era fericit. Pentru el, azi la prânz nici o altă realitate nu era posibilă. Pentru mine însă, chiar acum când scriu, totul e posibil în cel mai perfect dintre universe...

dezordine:

Fiecare decizie dă naştere unei alte poveşti, una cu aceeaşi istorie, dar cu prezent şi deznodământ diferit. Totul începe când şezând în cur pe bordură, spui: băi frate, eu mă mut în... Italia! Atunci de fapt, cu polonicul, începi să învârţi în borşul universal, să faci dezordine, să împrăştii posibilităţi, să naşti alte universuri. În clipa aia, viaţa ta se mută într-un alt spaţiu, un alt real, cu alte dileme, cu alte miliarde de decizii... de acolo înainte un univers va trăi decizia, iar un altul îl va continua pe acela în care bordura nici măcar nu a existat.

Aşa am plecat în Germania, în Italia, mai departe peste ocean, aşa am facut ACTIVUL şi mi-am făcut şcoala, aşa am aflat de ce ficatul, aşa m-am îndrăgostit, aşa mi-am făcut prieteni... dar mai ales aşa am stricat, am distrus, am pierdut! 
Într-o altă lume sunt sigur că un alt eu face teatru, sau predă istoria românilor, că un alt Haiawatha e însurat şi are copii cu părul creţ, că are o viaţă tihnită şi o carieră predictibilă...      

Tot chinuit de gripă, umflat de medicamente şi cu senzaţia de dezgust la adresa propriului trup, astăzi am continuat să privesc la băietanul ala şi brioşa lui ridicol de mare. A ciugulit migălos fiecare afină, pănă când brioşa a rămas cheală, jupuită, obscenă... Era bucuros, maică-sa încă tânără şi frumoasa bea un cappuccino şi privea la flăcăii din jur, indulgentă cu bacilii lor de gripă. 

Şi atunci am înţeles, am înţeles ca universul perfect e ăla în care te bucuri, în care alegi afinele şi dezgoleşti brioşele. Universul perfect e cel al alegerilor tale, al urmăririi propriilor bucurii, nicidecum al nealegerilor, al plauzibilului. 

ordine:

 

Suntem în definitiv urmaşii stelelor neatente din univers, care au sfărâmat alţi aştri şi pe ele însele în goana lor pe traiectorii impredictibile. Şi mai suntem şi urmaşii nomazilor care au ieşit din Africa, care au alergat mamuţii, au inventat roata şi au scobit prima barcă dintr-un trunchi de copac. 

Astăzi ştiu că fie şi cu gripă, murdar, nervos, jumate de an depărtare de România şi cu proiectele abia începute, răspunsul e mereu în faţă. Azi băiatul ăla cu urechile clapăpăuge şi mamă frumoasă, m-a învăţat că de fapt universul perfect e cel al bordurii, acela cel mai greu de existat, dar cu cel mai mare potenţial în cazul în care se naşte... 

...

Putana Vecchia

Totul începe cu întrebarea nevinovată, pusă aproape în glumă unui copil de 3 ani şi jumătate, pe numele lui Albert, Maya, Cosmin, Mihnea, sau Medeea. La vârsta aia bunica îl întreabă: ce vrei să fii când o să fii mare!?!

Anul trecut de ziua mea 7000 de kilometri şi un ocean mă separau de bunica. În seara aia eram într-o insulă tropicală, pe treptele unei biserici, singur. Încă mai căutam răspunsul... 

De pe la 3 ani şi jumătate bunica mă lua cu ea peste tot: la piaţă şi la biserică, la cimitir, la spital, în vizită la alte prietene... Cu ea mi-am petrecut cele mai reale zile de vară ale copilăriei, în oraş, ascultând-o pe Madam Elevira pe patul de moarte, lăsând florile luate din grădina lui Madam Vrânceanu la Catedrală şi un acatist la moaştele Sfântului Andrei. Ea m-a dus într-o singură zi pentru prima dată la Biserica Catolică, aia de pe Domnească şi la Sinagoga de pe Bălcescu. 

Biserica Catolică, aia de pe Domnească '06

Mereu eram pe fugă cu ea, între brutăria de pe Radu Negru şi rândul la lapte de la Ialomiţa, de lângă Cămine. Alergam continuu pentru că mereu bunicul aştepta nervos acasă... de fapt de asta mă şi lua cu ea, ca să o acopăr; iar eu o acopeream pentru că îmi plăcea. Îmi plăcea mirosul de tămâie şi formol, bujori puşi pe masă de femei odată frumoase şi relaxarea bunică-mii, felul detaşat în care lua moartea şi viaţa la un loc cu un pahar de coniac. 

Când ajungeam târziu acasă, nu îi spuneam lui bunică-miu că am fost la ghicitoare şi nici că am plâns la înmormântări ale unor oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată. Nu ziceam nimic despre cum am învăţat eu că de fapt sufletul e un abur, că nimeni nu ştie nimic, că tuturor le e frică, că în final toţi plătim, toţi trăim şi murim... democratic fie ortodocşi, catolici, evrei, ţigani, greci, bogaţi sau săraci. Îi spuneam însă că autobuzul a făcut pană. Şi ea cu sufletul ei de femeie uşuratică mă iubea şi se bucura.

Anul ăsta de ziua mea bunica e deja trecută într-o altă lume. 

Totuşi aşa cum m-a învăţat odată, nimic nu e pierdut, pe Domnească o altă bunică îşi poartă nepotul la Catedrală şi la Teatru de Păpuşi.  
Pentru că în sfârşit am înţeles astea şi pentru multe altele, anul ăsta de ziua mea aş fi vrut bunica să fie cu mine, sa mergem într-o plimbare lungă şi grăbită pe malul Oceanului sau prin Ybor City, să vorbim despre fata aia frumoasă şi cuminte cu care m-am plimbat pe la Ialomiţa, sau mai încolo pe Bălcescu, pe lângă Cuza. Despre cât de dragă îmi e şi cum o ţineam de mână, la fel de străns ca pe ea atunci când eram mic, sau cum o bucuram pe frumoasă eu, ca Gheltz pe ea când era mică şi cuminte. 
Dar mai mult ca oricând aş fi vrut să îi răspund întrebării ăleia, smerit şi liniştit ca după o mare încleştare. Aş fi vrut să îi spun că în sfârşit am găsit... că am găsit, şi la fel de important, fără acatiste şi biserici, fără ţigănci cu har şi cuvintele lui Madam Elvira, ei bine nu doar că am găsit, dar în sfârşit am început să şi cred...  

Anul ăsta e primul an când pot să mulţumesc bunicilor şi ţiganilor, evreilor şi frumoasei ăleia, e primul an când sunt cu adevărat liber, când am rost şi destinaţie. 
Anul ăsta e primul an când aş putea să îl iau pe Albert sau Medeea la o primbare lungă şi grăbită şi să vorbim.    

...

Rătăcituri

o plajă în sud-vestul Floridei, mijloc de septembrie tropical

 Preţiosul meu Camarad,

Some people claim that there's a woman to blame

But I know it's nobody's fault

Sunt momente când doar mimez, când drumul către sud e de fapt o dureroasă rătăcire. Clipe când privind în urmă, realizez că am mers atât de mult, încât că am ieşit de pe hartă. Iar ăsta e de fapt unul din acele momente, în care după ce am acceptat competiţia cu seriozitatea unui corsar de performanţă, realizez că am rămas singur, pe mare. Rămâne acum fie să abandonez, or să mă las înecat de primul val, asemeni colegilor competitori, fie aşa cum am să şi fac: să tot ţin sudul. Speranţa e că la un moment dat farul vreunei insule răsfăţate de soare şi populate de oameni buni, are să îmi facă cu ochiul.

Juan Ponce de Leon '12

Până atunci mimez şi fac asta cu o voluptate care mă surprinde. Discut vasăzică galant cu târfe notorii despre morală şi virtuţi, pentru ca la despărţire să le sărut mâinile, deloc străine de proeminenţele omeneşti, cu vârful buzelor mele delicate. Ba mai şi aduc sfioase completări unor găunoase argumentaţii, susţinute de oameni putrezi de bogaţi şi măcinaţi de rotirea în gol a ideilor puţine. Cultiv vasăzică o societate rafinată, care mă propulsează în sus cu graţia şi uşurinţa moravurilor ei... Muzica e tare, fustele scurte, se poartă dungile, a se vedea aici influenţa temei marinăreşti, iar acul busolei se învărte ca un bezmetic. Ştiu bine însă că multe din lucrurile astea nu îţi sunt nicidecum străine.
Dacă nu aş fi avut mereu în nări mirosul de cogniac vechi şi plajă fierbinte, la un loc cu vocile alea vechi din galena telefonului, voci care iarăşi nu te stingheresc, cu siguranţă că aş fi rătăcit la infinit într-un labirint al succesului facil, continuat probabil într-un naufragiu prematur cântat de sirene ştoarfe. De fapt Mishule, ideile puţine pe care le detest la alţii, tot alea m-au şi ţinut viu, întreg...

Sanibel Island  '12

Mi-am imaginat mereu că fiind pe mare Columb nu avea de fapt idee unde ar fi capătul... ţinea vestul şi în timp ce toţi îi cereau să se întoarcă, el tot privea acul turbat al busolei. Iar când toţi ceilalţi erau disperaţi, prima pişcătură de ţânţar şi prima pasăre, primele mirosuri de flori şi vântul care aducea nisipul fierbinte de pe plajele din caraibe, l-au făcut să nu abandoneze. Aşa cred eu că s-a născut America, olfactiv, senzorial mai întâi, din instinctul de a-ţi urma al 6-lea simţ...                

Aşadar cap-compas sud! Iar dacă ar fi să tot rătăcesc mai degrabă o fac în mările calde, cu un ochi hodinit pe teme marinăreşti şi cu altul aşteptând strălucirea unui far ce dacă nu se vede deja, cu siguranţa are să o facă curând! Ca harababura asta plutitoare să fie completă, tu mai lipseşti amice, tu şi ale tale înţelepte sfaturi de rătăcire, rostite prin valuri de tutun bun!

Cu drag,

credinciosul tău amic, mereu ţinând sudul

H.

P.S. Ea tocmai ce a descoperit voluptatea unui Courvoisier cu gheaţă şi asta sub atenta mea supraveghere; în plus cu sacoul ei culoare oceanului furios, tinde către rangul unui serios ofiţer de punte.        

...

Curţile mele constituţionale

O vreme am crezut că dreptul de a mă judeca îl au doar fetele frumoase cu părul creţ; ele să fie, ziceam eu  marţial: curţile mele constitunţionale. Aveau ceva dramatic, ceva din aerul grandios al statuilor de marmură, alea cu legături la ochi şi ceacâie în mâna dreaptă. Numai că domniţele mele, asemeni suratelor lor reci cocoţate pe faţadele curţilor de judecată, fie refuzau să vorbească, fie atunci când o făceau, alegeau să mă trăsnească cu sentinţe draconice, absurde.
De asta am căutat să transfer puterea asta despotică, grupului mult mai coerent şi de departe mai vorbăreţ al prietenilor, al fraţilor în alegeri. Lor le-am încredinţat dezbaterea destinului meu şi am făcut asta în nopţi lungi cu lumină puţină, mult alcool şi cuvinte alese. Aici însă deciziile picau iute, categoric, fără nuanţe, seci. Toate îmi erau favorabile însă, toate decretau în argoul juridic: NUP (neînceperea-urmăririi-penale)! Da, mi-am iubit prietenii şi cred că de cele mai multe ori şi ei pe mine, sincer!         

Curtea cu juraţii...

Totuşi, după cruzimea primelor şi indulgenţa ultimilor, a mai fost un pas până la descurajare, la neîncrederea în dreptate, în clarificări. Nimeni sub soare se părea că nu mă putea lămuri când orbecăiam, când alegeam bine, când pierdeam direcţia, sau când mă trădam.    

Am rătăcit apoi, pe la tot felul de curţi naţionale şi internaţionale, pe la judecători tereştri şi chiar extratereştri... am strans jurate oacheşe cu ani puţini în buletin, dar mulţi de experienţă şi am pledat în faţa unor domni spicuiţi, cu aură de magistrat. Fie şi aşa, cărările justiţiei au rămas întortocheate, asemenea unui labirint.
Aşa se face că răspunsurile, confirmările, sfaturile, dojenile, am încetat să le mai caut democratic. Instanţele au devenit cu timpul din ce în ce mai personale, legile din ce în ce mai vagi, până la estompare.
Pe zi ce trece am devenit, din punct de vedere juridic, un  fapt abominabil. Am ajuns să fiu un om fără lege, un nelegiut, sau dacă vreţi, am ajuns să fiu mai presus de lege.
Timpul m-a făcut să fiu măsura propriilor alegeri şi situaţii, norma întruchipată. Justiţia a devenit astfel, un lucru intim, empatic, pus în slujba propriilor idealuri, a propriei fericiri, un instrument de eliberare personală...

P.S. Mâine mă pun iarăşi la drum, drum lung cu destinaţie gingaşă ca ochii de furtună! Creţele ar fi decretat despre asta, că nu e decât o altă vanitate, o infatuare, în timp ce prietenii  m-ar fi sfătuit să beau şi pentru ei. Oacheşele cu puţini ani în buletin m-ar fi implorat să le iau cu mine, iar domnii bine, ei bine ei m-ar fi sfătuit să cumpăr un CD de muzică faină şi să îl ascult acasă. Eu însă, nelegiuit cum sunt, voi pleca oricum, asta doar şi pentru simplul fapt că Justiţia fie ea oarbă, nu e nicidecum fraieră... şi chiar dacă e greu de observat când priveşti statuile alea legate la ochi, e încă o femeie tânără, cu sfârcuri tari şi idei măreţe!  

...

Vaya con Dios

În clipa aia nu puteam vedea decât scene similare, cu tineri care o ascultau pe Vaya con Dios şi priveau aceiaşi ochi de felină închizându-se uşor, mascaţi de fumul de ţigară fină... Ştiam că în graba către aşternuturile ei cu miros de floare proaspătă, fugărind doar bucuriile simple ale unui pobresito imberb, puţini aveau să o întrebe, fie şi în fugă, de unde vin notele alea, în anume ce seară înainte le mai ascultase.    

Şi cu vocea aia de aducea uşor cu a Vayei con Dios, mi-a spus că e piesa pe care o asculta cu tati... Tati... tati cum nimeni nu va mai fi, bărbatul pe care avea să se amăgească de multe ori că l-a găsit, dar pe care într-un fel îl va arde pe rug, de câte ori va avea la îndemână pachetul de ţigări şi cutia de chibrituri... Şi iarăşi aceaiaşi voce de femeie care parcă urlă iubire: fairy tales tell you a good man will find you... 

Ştiam că suferea, că încă mai durea ca naiba, că atunci de fapt se năştea femeia, aia pe care mi-aş fi dorit să o întâlnesc peste ani, poate peste măcar 25 ai ei... Însă era o seară cu lună plină, cu lună plină şi femei interzise... o seară bine numită de marele meu amic: a Orgasmelor Interzise! 

... o seară de care îmi e dor, una în care taţii frumoşi şi poezia, alcolul niţel prea mult şi vocile de femeie din Americile Sudice se amestecă, în aşa măsură încât totul e posibil, chiar şi orgasmele, fie ele şi interzise! O  seară de partea asta a Oceanului, în care toţi ar asculta, fie ei flăcăiandri, ori masculi veritabili... o seară a  cuvintelor lungi şi ideilor negrăbite, una în care aceiaşi voce de femeie putenică, cu privire de felină abia născută, ar cere: baby, stay with me tonight!

 

...