Cum spui că o călătorie s‑a încheiat? Cum spui că ceea ce odinioară părea un vis – anume destinația – a devenit, de fapt, realitatea ta? Și mai ales, cum descrii fericirea, când oamenii fericiți nu sunt neapărat cei mai buni scriitori?
Am început să scriu aici la 25 de ani. Multe dintre ideile din postările mele erau însă mai vechi; expresii ale a ceea ce devenisem, armele și bagajele mele de drum.
În esență, Călătoria lui Haiawatha a fost cronica unui drum lung, a unei aventuri și a unei deveniri. Știam vag câteva lucruri și, impertinent, le țineam drept adevăruri supreme. Dar au fost câștiguri oneste, care m‑au ghidat cinstit vreme de 15 ani.
Am știut mereu că destinația înseamnă să îți urmezi căutările până când te găsești pe tine; să‑ți descoperi locul în lume, chemarea – acolo unde talanții dați de Creator îi poți investi în ceva ce transcende existența ta. Și, mai ales, să descoperi sfântul Graal al vieții: cealaltă jumătate a sufletului, pentru a fi întreg.
Trei ținte înainte de a trage vasul pe nisip și a spune adio aventurii. Cu aceste ținte atinse, am rămas aici de ceva vreme. Am încetat să mai fiu pe puntea navei care înfrunta furtunile și am devenit paznicul farului. Cea mai de preț sarcină nu mai este să înfrunt furtuna, ci să aprind focul sus în turn atunci când marea turbează și să întorc lentilele către vasele călătorilor care își caută calea prin valuri – așa cum mi‑am căutat‑o eu odinioară.
Cât despre Ea, n‑am scris niciodată aici. Am scris despre Ea ca despre un ideal, înainte să o găsesc – și niciodată după. Pe cea alături de care mi‑am aflat menirea și fericirea am ținut‑o ascunsă, ca un bătrân posac și avar. Ne‑am întâlnit în Florida, pe când pământul încă ardea sub tălpile mele. Ea m‑a făcut omul care voiam să fiu. Tot Ea m‑a așteptat să mă întorc de pe mare, să vin acasă de la război, să mă peticească și să mă bandajeze de toate rănile căpătate. Stoică, cu infinită căldură, pasiune și curaj – precum Femeia deșertului a lui Coelho din Alchimistul:
"I'm a desert woman, and I'm proud of that. I want my husband to wander as free as the wind that shapes the dunes. And, if I have to, I will accept the fact that he has become a part of the clouds, and the animals, and the water of the desert."
Ne‑am mai întâlnit și în alte vieți, cu siguranță. Am știut asta de la început. Iar când toate datoriile de aici se vor fi achitat, ne vom regăsi din nou într-o altă existență – pentru că altfel nu se poate. Suntem o singură ființă, care, chiar și în sine, dacă nimic altceva nu ar mai exista în univers, ar fi perfectă.
Așadar, ce poți spune când călătoria s‑a terminat, când ești întreg, fericit și bun custode al talanților lui Dumnezeu?
Decât: Am ajuns.
P.S. Mulțumesc celor care au citit, fie și un rând, despre aventurile și frământările mele, celor care le‑au împărtășit cu mine. Schimbul de idei și de energie care s‑a petrecut aici a fost adesea o bucurie și, de cele mai multe ori, o binevenită terapie. La loc de preț rămân prietenii pe care i‑am găsit aici – precum David, prezent încă de la început, un pionier al blogosferei românești și o dovadă vie că prieteniile și conexiunea umană pot avea un potențial infinit într‑un mediu online folosit pentru bine și pentru creștere.
