Vitralii

40 de ani sau 4 decenii. Jumătate de viață scursă. Un optimist ar spune că mai e jumătate de viață de trăit. Nu sunt optimist, la fel cum nu sunt nici realist și nici pesimist.  

O anecdotă antică îl descrie pe Cesar la 30 de ani la statuia lui Alexandru Macedon. La picioarele ei, Cesar se văita că nu a realizat nimic, în timp ce până la 30 Alexandru cucerise lumea. 

Acum 10 ani eram peste tot și nicăieri, dar mai ales pe nicăieri. Până acum câțiva ani milele se tot adunau, însă la fiecare oprire o bucățică din mine rămânea în urmă. Precum firmiturile presărate să îți arate calea înapoi; înapoi sufletește nu geografic. La un moment însă am rămas fără firmituri. Pentru bucăți de sticlă colorată mă pierdusem complet, sau aproape complet.         

La 40 de ani... nu mai sunt tânăr. Nu mai sunt tânăr la fel cum nu sunt nici bătrân. Nu mai am multe de adunat sau învățat. După ce ai plecat de acasă, ai mers la război, ai oameni mici care îți spune Tată, ai piedut totul și ai câștigat dublu... e timpul pentru altceva. 
E timpul ca bucățile de sticlă colorată adunate pe drum să devină vitralii. 

Napoleon spunea că nu a mai învâțat nimic fundamental după prima bătălie. Napoleon era un nebun arogant, însă avea dreptate mai mereu. Ce vroia să spună e că după prima bătălie a încetat să mai fie tânăr. 

Un număr este evident doar un număr. Pentru Cesar numărul e 40 și ceva, pentru Napoleon e 20 și un pic, pentru mine e undeva între anul trecut și acum. 

Și evident nu plâng precum Cesar la soclul statuilor. Nu vreau nici să se înțeleagă că mă compar cu Napoleon... pentru ce aș fi atunci: doar un nebun arogan           

P.S. Țin să confirm: I'm so back.