1. Pentru La vita e bella a lui Roberto Benigni, care joacă şi rolul minunatului Guido Orefice.
2. PentruOffenbach, compozitorul Poveştilor lui Hoffman, un mare creator evreu.
3. Pentru Veneţia, al cărui cântec tradiţional poartă numele acesta şi pe care aşa cum am promis, anul viitor o voi vedea în timpul festivalului de film, purtând în locul măştii de bal, ochelari 3D.
4. Pentru Radio România Cultural, care mi-a oferit Poveştile lui Hoffman înainte de Crăciun, life de la Metropolitan Opera; mi-a amintit de serile petrecute de Mihail Sebastian, ascultând tot în direct opere transmise de radiourile de prin Viena sau Paris, în timpul persecuţiilor antonesciene.
5. Ca un mulţumesc pentru cel care m-a învăţat să apreciez marile voci care ne cântă secolele.
Dintr-o montare a Poveştilor lui Hoffman la Covent Garden din 1980:
Aceasta adaptare după Colinda de Craciun a lui Charles Dickens e prima piesă de teatru audio din Galaţi. O pun online acum, ca o reparaţie şi un dar făcut de Proiectul VACA, la un an după înregistrare.
VACA a fost un grup de oameni frumoşi (studenţi, elevi, artişti, balerine, pianişti, istorici, medicinişti, economişti, filosofi, jurişti) care s-au gândit să facă teatru. Piesa e inregistrata în preajma Crăciunului 2008, în nişte nopţi lungi, pe covor, în sufrageria apartamentului model din Ţiglina, sediu de proiect şi Asociaţie, cafenea, hotel, sala de jocuri... loc bun pentru prieteni timp de câteva luni.
VACA este o iniţiativă marca Asociaţia Acţiunea Tinerilor Voluntari - ACTIV, Galaţi.
Teatrul a venit permanent ca o prelungire naturală a noastră. Ne-am descoperit în liceu prin teatru, am început prin a fonda un festival de teatru pentru elevi (I.L. Caragiale ajuns la a VIII-a ediţie) şi mai departe fiecare dintre noi a continuat prin a juca în tot felul de trupe, prin tot felul de locuri şi festivaluri. Când ne-am făcut mai mari şi am zidit ACTIV-ul, tot cu teatru am început. De data asta cu un festival de teatru dedicat proiectelor independente de la Dunărea de Jos (Festivalul de Teatru "Mihai Mihail") şi mai departe fiind parteneri Festivalului Naţional de Comedie (ediţiile XVIII-XXI). VACA s-a născut cu fiecare din aceste proiecte, pentru ca în crâncena iarnă 2007-2008 să primească şi un nume, o trupă, o piesă. Din trupa de liceu mai eram 4 şi abia acum îmi dau seama că asta, după 8 ani înseamna enorm: 4 oameni să fi rămas la un loc.
Îmi e foarte greu să vorbesc despre piesă şi mult mai comod să vorbesc de cei 7 care au format-o şi alături de care am fost într-una din cele mai frumoase aventuri de până acum. Senzaţia acelor clipe a fost de operaţie pe cord deschis (cardiologi ştiu), cu repetiţii care se făceau uneori la lumina lumânării, alteori într-un singur pat, cu clipe în care nimeni nu mai putea rosti un cuvânt, sau cu altele când explodam în vreun dans sud-american. E greu de explicat în cuvinte, însă ştiu că acolo unde era trupa era magie, iar răspunsul întotdeauna era pe măsură.
Galeriile Anticariat Dumitru Grumăzescu - Iasi si VACA
Îmi amintesc odată că eram în Iaşi, într-o ceainăria cu pian, cărţi pe toţi pereţi, flori poaspete la geam şi chiar perdeluţe înflorate la baie. Un loc sfânt pentru că e într-o laterală a monumentalei Bibliotecii Universitare, dar şi pentru lucrurile frumoase care ni s-au tot întâmplat acolo. Ei bine era acolo un subtirel concurs de poezie. Când s-a ispravit, lumea s-a putut relaxat, a revenit la mese şi atmosfera s-a destins. Atunci unul dintre noi a cucerit pianul (cred că Oana) şi a început să cânte liniştit, aşa ca pentru oameni buni, ca pentru boieri blânzi şi domniţe frumoase. Un altul (cred că Mishu) a scos două foi mototolite, pe care erau insa aşternute versurile Scrisorii din Paris a lui Maiakovski:
"Eu, frumoaso, sunt din Rusia...". Până acum nu am văzut oameni mai vrăjiţi ca atunci; se făcuse linişte de parcă te aflai pe lumi nelocuite, iar Mishu gesticulând generos continua: "Eu sunt rănit în amor de veacuri...". Era magie, planetele erau aliniate... stelele, inimile... flacăra lumânărilor nici ea nu mai mişca şi deodată finalul: "...aştept ca la întâlnire, curând/Să izbucnească la voi toţi iubirea, dragostea în larg răsunând./Focul, apa, marile furtuni vin, vin, vin, înaintează./Cine le poate sta în drum? Crezi că poţi? Probează...!"Au urmat cele mai entuziaste aplauze de până atunci, cel puţin aşa mi se păreau.
Seara a continuat cu altcineva la pian, tot de la VACA (cred că Răzvan), cu Mariana la chitară şi cu o domnişoară la vioară. Fără ca măcar să îşi ştie numele, au realizat o improvizaţie teribilă. După câteva săptămâni am revenit în Iaşi să jucăm Lecţia...
Revenind în ceainarie, la una din mese am semnat atunci pe un petec de hârtie, un fel de pact, în încercarea de a sfida marile despărţiri ce aveau să urmeze. Era prima scrisoare dintr-un şir de scrisori scrise amicului meu Mishu, mereu departe.
Şi aici mai trebuie spus ceva despre VACA, că era un proiect contra-cronomentru, căci pentru fiecare avea să începem la scurt timp marile călătorii ale vieţii.
Literatură: "Copilul-umbră" P.F. Thomese, o carte idioată publicată de Humanitas. O să vă scutesc de citit, oferindu-vă esenţa cărţii, care de altfel stă scrisă şi pe coperta interioară:
Cuvânt lipsă: Unei femei care-şi îngroapă soţul i se spune văduvă, unui bărbat rămas fără soţie, văduv. Un copil fără părinţi e orfan. Dar cum se numesc tatăl şi mama unui copil care a murit?
Pe tema asta vomită patetic alte o sută şi ceva de pagini, de îţi juri aproape să nu mai cumperi cărţi fără să le citeşti recenziile. Norocul ei că eram în maxi-taxi şi nu aveam alternativă 3 ore.
Film: M-au răzbunat două filme, dar mai ales jocul a două mari actriţe, mari în ciuda vârstei şi a gurilor clefetitoare. Primul e Changeling a lui Clint Eastwood, cu Angelina Jolie. Al doilea, sau mai ales al doilea The Reader cu Kate Winslet. Două roluri extrem de grele, de femei mature, putenice, frumoase, triste, care iubesc fain doi puşti, unul fiu, altul amant. Un rol foarte greu primul, şi ca să păstrez tema: titanic al doilea. Despre personajul Hanna a lui Kate Winslet, pot spune pentru mine că e cea mai bună performaţă actoricească feminină de câţiva ani încoace; şi-a meritat Oscarul, pe care oricum îl putea primi măcar de la Eternal Sunshine of the Spotless Mind. De notat şi personajul făcut de Ralph Fiennes, unul din actori mei favoriţi.
Muzică: În seara asta pe drum, cu căştile la urechi, am ascultat NON HO L'ETA la Radio România Actualităţi, o piesă idioată complet, cum rar întâlneşti două. Recomandată ca mare câştigătoare la San Remo şi Eurovizion 1964 (adică cu doar un an înaintea lui The End a lui The Doors). Emisiunea se chema Romanticii şi am fost incapabil să schimb postul timp de alte vreo 10 minute.
Ciorapi: Am văzut în raft azi ciorapi care se vindeau sub marca ETTA; m-au trecut frisoanele, gândindu-mă la odioasa grupare teroristă ETA.
Despre Bucureşti nu poţi spune niciodată că l-ai vizitat. La o masă cu prieteni poţi spune că "ai văzut" Iaşiul, Clujul, Timişoara, Sulina, Târgul Mureş, Pietra Neamţ etc, dar niciodată Bucureştiul. În Bucureşti nu "vizitezi", nu "vezi", doar "te duci". Între capitalele europene, micul Paris e atât de nefrecventabil încât cu greu îi găseşti corespondent. Iarăşi poţi spune că "ai vizitat" Belgradul, Budapesta, Praga, Kievul, sau chiar Sarajevo şi Chişinău, dar niciodată Bucureştiul şi probabil Sofia. Sofia şi Bucureşti par atât de provinciale, încât nimeni nu se sinchiseşte ca măcar să protesteze.
Bucureştiul este un loc atât de pervers, încât chiar şi avocaţii lui încep prin a spune că e un oraş cu mari probleme, dar că "sunt şi multe locuri frumoase". Atât de idioată e fraza asta, încât invariabil când o aud bufnesc într-un râs isteric. Care va să zică nu locul în sine trebuie să fie bun şi frumos, ci un pumn de "excepţii", ca nişte fortăreţe în mijlocul unei ţări ostile. Îmi imaginez bucurându-te de cele câteva ceainării, cluburi, fete sau băieţi interesanţi, librării, propria casă cu o chirie enormă şi mai ştiu eu ce locuri "frumoase" din Bucureşti (nu o să îmi spună nimeni sper de muzeul satului, chiar dacă ar merita). Ce te faci însă în restul timpului? Ce faci când eşti o oaie la metrou, printe oameni cu moace de oţel, care se mişcă armonios ca un banc de peşti, sau când rămâi înfipt în trafic pentru că un deştept cu vreun Q7,8 sau 9 a vrut să îi arate duduii ce tare e el. Ce faci când nu îţi poţi odihni ochii decât pe blocuri scoase din filme de groază, sau pe clădiri de patrimoniu, pe care simţi că e posibil să le vezi pentru ultima oară. A, uitam de acele străduţe frumoase din Bucureşti, cu case vechi şi liniştite, pe unde te poţi plimba, dacă poţi ignora maşinoaiele care blochează trotuarul, sau jardamul care te priveşte iscoditor din curte casei pe care o păzeşte.
Cea mai intensă imagine a mea despre Bucureşti, este o salvare blocată într-o intersecţie, într-un ambuteiaj şi care la un moment dat şi-a oprit sirenele. Bucureştiul pentru mine e o mare maşină de tocat şi consumat suflete, pe care le transformă apoi într-o mare diaree care se extinde uniform pe un asfalt încins, până când va bloca devinitiv şi firavul trafic care îl mai ţine în viaţă. Doar aşa pot explica dece oameni mai trişti ca în Bucureşti nu am văzut nicăieri, iar mai consumat ca de la Bucureşti nu m-am întors iarăşi de nicăieri. Bucureştiul nu merită să fie capitala noastră şi nici capitală altcuiva, iar cei care aleg să traiască acolo, dacă nu sunt prea bătrâni ca să se mai despartă de o corabie care se scufundă rapid, sunt cu siguranţă total neinspiraţi (şi asta doar pentru că nu am vrut să le spun proşti).
Notă: fotografiile le-am pus via liternet.ro. Au apărut la prima pagină de căutare imagini pe Google, la cuvântul: BUCUREŞTI.
Prima chestiune e că zilele astea scriu cele mai importante 3 pagini din viaţa mea de până acum.
A doua chestiune e că în seara asta am coborât în beci pentru 2 borcane de compot de vişine făcut de mama.
A treia chestiune e că prima oară în anul ăsta, am simţit în aer parfumul de iarnă. Nu pot descrie dar miroase a iarnă şi e al naibii de fain.
A patra chestiune e că după nebunia numită Kill Bill, o poezie închinată crimei şi onoarei, cântecul de lebădă şi totodată simfonia western-urilor şi filmelor kung-fu, idioate de altfel, am păstrat multe. Mulţumesc Tarantino pentru toate!
Şi jumătatea de chestiune e că dau şi eu înapoi un filmuleţ, unde dicolo de faptul că două femei frumoase "se taie" cu săbii de samurai, într-o grădină japoneză unde ninge cum probabil o să ningă şi la mine, coloana sonoră e cea mai tare piesa japoneză auzită de mine până acum Meiko Kaji - Urami Bushi (nu ştiu exact care e numele şi care e piesa).
Intro: Când eram prin generală avem un rucsac plin cu tot felul de chestii, care "în caz de ceva" ar fi fost extrem de utile. Fără să fiu vreun ciudat, avem mereu în minte locul unde se află rucsacul, bocanci de iarnă şi geaca de fâş. Consideram că la un moment dat ar putea să se întâmple ceva rău cu lumea şi e bine să fii pregătit. În rucsac aveam: chibrituri, brichetă, lanternă, pix, hârtie, o busolă de jucărie, aţă cu ac, colecţia mea de bani vechi, o biblie, dicţionare (englez, francez, spaniol şi chiar unul polonez), o pungă de plastic, spirt, un cuţit şi alte asemenea prostii.
Hitchcock: Ieri am văzut la Cultural un interviu cu Alfred Hitchcock care vorbea despre frică şi despre cum noi oameni iubim să ne jucăm cu ea. Nu am putut decât să mă uit în jur şi să îl aprob. Iubim filmele de groază, vitezele mari, sporturile extreme, poveştile cu bau-bau, bărbaţii violenţi şi femeile "periculoase", costumele groteşti şi multe altele care ne sperie. Însă mai mult decât dorinţa de a consuma frica, cred că e nevoia, e necesitatea şi aici mă voi despărţi de Hitchcock. Cred că asemenea puilor de lei, care în timp ce se hârjonesc, de fapt se pregătesc pentru perioada când vor trebuie să vâneze sau să gonească un rival excitat şi oameni nu fac decât să se pregătească. Mai cred că în timp ce consumăm frica cum spune Hitchcock, în fapt învăţăm să o controlăm, ne antrenăm cu ea, repetăm posibile scenarii negative, asemenea exerciţiilor pompierilor. Învăţăm să primim frica, să o temperăm şi să funcţionăm cu ea.
2012: Aici vin în întâmpinarea unei discuţii începute în Italia şi neterminate, despre isteria 2012. Cred că genetic suntem programaţi fricoşi şi mai mult decât atât, cu un sentimentul că "ceva are să se întâmple"! Numai în ultimi ani de câte ori nu ne-a fost trâmbiţat sfârşitul lumii, uneori pornind de la chestii total puerile? Dar nici istoria nu e străină de asemenea credinţe: de la diferite apocalipse şi prevestiri sumbre, până la premoniţii personale şi schimbări de prefixe (vezi anul 1000), ea nu face decât să întărească acestea. Nu clădim bine ceva, că ţinem să îi anticipăm şi cădere. Mai mult, din ce în ce mai des în ultimul timp ne speriem şi de ce facem noi înşine (vezi acceleratorul de particule, sau bombele atomice). Am putea spune simplu, că e în firea noastră să fim fricoşi şi prăpăştioşi.
Probelma: Întrebarea care se legitimează, este de ce? Mai bine: de unde vine acest instinct, salutar de altfel? În ce moment al existenţei noastre, pe drumul dintre copac-peşteră-bloc am căpătat acest obicei?
Dezlegarea: Aici cred că răspunsul îl dă tocmai supravieţuirea noastră. Noi suntem urmaşi celor fricoşi, celor care au simţit că "ceva are să se întâmple", care au făcut ceva şi s-au obişnuit repede cu frica. De multe ori bunici noştri genetici au fost de râsul lumii,când se ascundeau prin peşteri fără motiv, sau îi mai speriau tot fără motiv pe ceilalţi. Dar uneori, rar de tot, asta i-a salvat. Nu e vorba însă doar de mari cataclisme, ci şi de micile accidente, situaţii din viaţa de zi cu zi, faţă de care un fricos mereu va şti să reacţioneze mult mai bine. Dar aceşti fricoşi mai aveau o calitate; ei nu doar se speriau, dar se speriau în limitele optime. Adică suficient cât să acţioneze, dar nu atât de mult încât să se blocheze, să abandoneze, să iasă din joc.
Concluzia: Aşadar, cred că frica dozată bine, testată la infinit şi sentimentul că "ceva are să se întâmple" ne-a ţinut în viaţă şi ne-a adus până aici. Ba optimist aş putea spune şi că ne va purta mai departe. Mai cred şi că nu e rău, chiar dacă nu facem mare caz de asta, să ştim unde sunt bocanci şi lanterna. Despre 2012: cred că iar vom fi de râsul lumii, dar nu e atât de rău, e în definitiv o... moştenire de familie.
P.S.1. În liceu am tot planificat cu bunul meu prieten Răzvan rătăcit temporar sper, să îngropăm o cutie ermetică cu tot ce gasim noi mai relevant în lumea asta: cărţi, dischete, linguri, pixuri, poze, ciorapi, farfurii, seminţe etc, dar nu ne-am găsit timp niciodată. Sunt sigur că arheologii din viitor ar fi râs pe burtă de noi, dar asta e...
P.S.2. Ascultă cineva Paula Seling? Adică pe bune, o ia cineva în serios, îi cumpără cineva albumele? Eu sunt gata să fac ceva deosebit ca premiu (nu ştiu încă ce) unui asemenea nătărau care cumpără din banii lui albumele Paulei Seling, dacă el există!
În istoria umanităţii trei momente le găsesc ca fiind fundamentale pentru evoluţia noastră. Sunt trei mari salturi, în fond trei născociri ale minţii umane: inventarea Divinităţii, a scrisului şi a navei spaţiale. Prima invenţia, cea a dumnezeilor (fie ei sori, stele, lună, pământ, apă, sau animal etc) a marcat trecerea de la maimuţă la om. Aşa văd facerea omului, simultan cu a divinităţii. Cea de-a doua invenţia, a scrisului ne-a propulsat de la om la Homo Sapiens, sau mai pe româneşte om deştept. Datorită scrisului acest om deştept şi-a extins capacităţiile creierului la miile si minunatele cărţi şi texte care nu au încetat să apară de atunci, să se revarse şi să lumineze lumea.
Ultima invenţie, cea a navei spaţiale, ne-a scos în afara Pământului. Am dezgolit şi totodată ne-am eliberat de o sumedenie de zei cu ajutorul acesteia: am trecut de cer, de nori, am zărit stelele aşa cum sunt ele, ne-am putut privi pe noi de sus şi am pus piciorul pe Lună. Nu acum, dar vom învăţa în viitor că anul 1969 când am ajuns pe Lună (acum exact 40 de ani), omul fie el şi deştept a devenit altceva; încă nu ştiu ce. Când vorbesc de Lună, mereu îmi revine fotografia cult a satelitului nostru, în spatele căruia se zăreşte splendida noastră arcă: Pământul. Îmi place să cred că atunci ne-am eliberat de frică.
Vreau însă să aplaud două mare întreprinderi care plecă de aici. Vorbesc despre ele pentru că atunci când Băsescu, Geoană, Simona Senzual, Unirea Urziceni, sau Criza economică vor fi de mult îngropaţi, peste mulţi ani cred că vom vorbi despre Virgin Galactic şi ARCA Space. Ambele încercă să declanşeze în spaţiu o revoluţie low-cost.
Virgin Galactic promite în 2011 să devină prima companie privată care oferă zboruri spaţiale muritorilor de rând contra cost (sau mai bine contra low-cost), la un preţ de 200.ooo $; puţin dacă avem în vedere cei 25 de mil. $ necesari astăzi.
ARCA Space sau Asociaţia Română pentru Cosmonautică şi Aeronautică e o organizaţie non-profit, formată de nişte tineri nebuni şi frumoşi, care în loc să fugă la NASA, au rămas acasă şi trimit rachete în spaţiu. În prezent sunt echipa cu cele mai mari şanse să cucerească Google Lunar X Prize în valoare de 30 mil. $, care presupune trimitere unei sonde pe Lună.
Asta e Mişule în definitiv răspunsul meu la ce se întâmplă acum în România, nu îmi mai pasă, nu mă mai uit la ştirile posturilor româneşti; nu mai consum politică mioritică. Ca un fel de continuare, perversă a argumentaţiei Alex Leo Şerban semnează un "ultim" articol în Ideii în Dialog, din... Buenos Aires şi citându-l pe Joyce spune că îşi asumat: "tăcerea, exilul şi viclenia"...
1.Conform studiilor sociologice 70% din tineri români se declară conservatori (absurditate sesizată de mult timp de prietenul meu Mişu şi împotriva căreia a tot încercat să lupte).
2.Majoritatea vărsnicilor din România sunt "roşii", adică votează stânga-socialistă, având chiar nostalgii comuniste. Conform doctrinelor politice, aceştia se constituie prin urmare dacă nu în revoluţionari, cel puţin într-un grup social "progresist".
Concluzia:
E una simplă: trebuie să plec. Dacă mai e nevoie de confirmare, sunt un cetăţean al Republicii Democratice şi Fericite Absurdistan.
P.S. Într-adevăr sună groaznic "Blogosferă" şi în plus nu e foarte relevant; propun "Blogospaţiu" (dacă nu e deja propus), sună mai futurist şi pare mai adecvat.
