J.D. Salinger - Sfârşitul celei de-a zecea povestiri

UPDATE:
Plin de remuscari am citit aseara "De veghe in lanul de secara". Literatura buna, aia hard-core nu va putea fi niciodata canonizata. De fiecare data cand biblioteca cu astfel de carti va fi asezata in vitrina, se vor auzi voci care vor rosti 'Carpe diem'. Si se vor gasi intotdeauna cativa tineri care sa nu suporte morga ipocrita a scribalailor de la catedra care vor vorbi cu emfaza despre lucruri pe care nu vor fi reusit sa le priceapa niciodata. Si uite ma, de-asta nu cred ca este niciodata prea tarziu - A.

Pe Salinger îl ştiu din Teoria Conspiraţiei, din vocea lui Mel Gibson şi ochii înlăcrimaţi ai Juliei Roberts. Pe Salinger, nedrept îl ştim toţi prin asasinul lui John Lenon şi prin decizia lui de se retage pe domeniul său, cum am văzut, până la moarte.
Dar Salinger e în primul rând Holden Cauldfield, e De veghe în lanul de secară şi Nouă Povestiri. El e mai ales angoasa noastră, e refuzul nostru de a sfărâma visele odată cu majoratul, de a lăsa armele jos fără luptă. El e acea parte din noi care înjură, care fuge de acasă, care pleacă fără să privească înapoi, care iubeşte sincer şi ascultă cu adevărat ce au de spus copii. El e un profet al anilor '60, în aceiaşi măsură în care e al crizei anilor 2000. El e acea persoană care îţi va striga în faţă lucrul de care fugi cel mai tare, chiar şi după 50 de ani de alergat. El e curajul pe care nu îl mai avem după adolescenţă.

Coperta TIME dedicată lui J.D. Salinger (septembrie 1961)

Salinger e partea noastră care lipeşte guma undeva în bancă şi pe care, tocmai pentru asta o urâm sincer. Salinger e partea din noi de care ne ruşinăm după douăzeci de ani şi o extirpăm după treizeci. Salinger pe zi ce trece e inamicul nostru, la fel cum pe zi ce trece îl înţelegem mai puţin.
Salinger nu are nevoi de noi, de ieşirile în oraş, de televizor, de societate, de rate, pentru că e... liber. Salinger e încă frumos; e încă tânăr.

40 de ani Salinger a stat pe domeniul lui retras, ca într-o chilie, fără să ne caute, fără sa mai publice ceva. Şi-a dus cu el blestemul de a fi un om întreg; cu bun simţ, cu discreţie a plecat cât mai departe.
Acum însă, a pleca de tot. Nebunul nu mai e, a murit. Acum îl putem face legendă, îl putem în sfârşit canoniza, studia, discuta; acum e chiar puţin la modă. Acum îmbălsămat cum e, putem chiar să îl ascultăm, să îi dăm dreptate în unele puncte... pentru că nu e aşa: J.D. Salinger e un clasic!

P.S. Crăciunul care tocmai a trecut am oferit De veghe în lanul de secară şi Nouă Povestiri. Am făcut-o la timp, pentru că ce rost ar mai avea acum .

...