Sabaticul Junkie

Pe vremurile tinereții mele compulsive și impulsive (diferită de tinerețea progresistă pe care o trăiesc acum) îmi visam un an sabatic departe de familie, prieteni, chestii cunoscute, obligații, responsabilități. Ceva similar reveriilor lui Rousseau, stoicismului lui Henry David sau idioțenieie devenite cult a lui Chris McCandless.  
Vasăzică o perioadă de golănelă dârză, de vagabondaj și mai înrăit decât deja practicam. Nu am găsit niciodată tupeul să fac dreptate visului ăsta și vis a rămas. 

Între tinerețea aia bezmetică, care ar fi zburat 12 ore ca să se holbeze la un piept generos și prezent: lumea s-a schimbat. Cu un swipe up piepturi generoase curg valuri pe Tik-Tok. Pe Instagram tineretul compulsiv de acum își prezinta ceea ce se chema pe timpuri: hainele de duminică, uneori împreună cu camera mare de la strada. Pe Facebook e și mai rău; chiar dacă nu mai sunt deloc tineri: bătrânii au apucături copilărești. 

Și uite așa arc în timp mi-am spus că e timpul unui alt sabatic: virtual. Mi-am suspendat conturile, am spus adio piepturilor tinere și primitoare, hainelor de duminică și dus am fost. Prima luna a fost ok... sevraj. A doua luna... denial și relapse. Acum pot să zic în fața celor mai intimi colegi de călătorie: Salut sunt Haiawatha și sunt Social Media Junkie. În loc de Sabatic am descoperit că sunt dependent de o chestie care nici măcar nu exista până de curând. 

Speranță însă există. Mai mulți oameni m-au căutat analogic în ultima perioadă decât în ani pe virtual, am început să citesc mai mult, să am timp, inclusiv pentru Rousseau... 

Și totuși sunt indivizi celebri răposați care au conturi virtuale funcționale de parcă sunt nemuritori. Întrebarea este: ce fac acum pe blog e de fapt încercarea mea de a atinge nemurirea, sau doar un alt relapse?   

...

Blestemul lui Tutankamon

Cum e oare să fii Tutankamon, să te trezești dimineața, să te uiți în oglinda ta făcută din cupru la ciocan și să ai dileme? Îndoieli despre ceea ce ești, dacă îți ești suficient, dacă 110 kilograme sunt cam multe, dacă ai îmbătrânit puțin, dacă părul din nas e prea mare, dacă flatulațiile tale miros?  Sau dacă ești urât, poate nu atît de deștept sau divin pe cât lumea te crede în Luxor, dacă sexul tău e la fel de solid ca Obeliscul din târg?

Recent istoria fără de care orbecăiesc ca un bou sacru în întuneric, începe să fie un șir de întrebări fine: ce ar fi fost America dacă cineva l-ar fi iubit pe copilul Trump, Europa dacă Josephine i-ar fi putut face copi lui Napoleon, sau Tutankamon ar fi trăit dincolo de adolescență? 

Dimineața când mă uit în oglinda din Luxorul meu făcut la ciocan, din ce în ce mai mult ceea ce văd e diferit de ceea ce simt. Ca și Tutankamon în chiloții lui din papirus, mă scarpin și îmi zic că e doar o etapă: la următoarea inundare a Nilului lucrurile vor sta altfel. Îmi tai părul nasal și încerc să citesc aceleși hieroglife profetice de pe obeliskul personal, mă mint că kilogramele sunt doar un număr, că neavstă-mea când e singură acasă și se atinge acolo jos se gândește la mine și nu la Obeliskul lui Tutankamon.  

3500 de ani după când i-au deschis mormântul, i-au văzut masca de aur, i-au simțit blestemele și admirat bogățiile, nimeni nu s-a gândit cât de vulnerabil s-a simțit odată Faraonul ăla. Nimeni nu s-a gândit cât de rănit s-a simțit la un moment dat tânărul ăla în corp de bătrân în fața oglinzii lui de cupru bătută la ciocan și cu Obeliskul flask în chiloții lui de papirus.

...

Escargo

Nu mi-a plăcut niciodată să țin o muiere în frâu. Ce rost? La ce bun băi frate? 

Nu am halit niciodată zidurile. Ce prostie! Ușor de sărit, ușor de șobolonit pe dedesupt! 

Și mi-au plăcut și mai puțin lockdown-urile! Cum e asta că dacă stai acasă virusul stă acasă și el?

De dreapta sau de stânga, de republican sau de democrați, că e țeavă cu oxigen sau șosete pentru Tânărul Domn O, că e escargo sau supă de ceapă fără capac, tot ce e cu dop, cu graniță, cu fundiță la pantofi, ar treuie să fie infinit. Mama lui de Liiceanu cu despre limitele lui: că fără limite nu suntem nimic... uită-te la infinitul iubirii lui B.

VMFA Richmod - Gillis Van Tilborgh the Younger (1660s)
sau gagiul cu telefon mobil în mână 

Cu toții am jucat atât de safe că nu mai găsești infinit zilele astea, nimic nu mai e fără ideologie, nici o gagică fără chiloți, nici o țară fără granițe, nici o pandemie fără Doctor Fauci, intersecție fără semafor sau melc fără cochilie. 

De asta prefer să stau între ai mei 4 pereți, să beau exact o sticlă de vin pe zi... una și atat, să accept chiloții ca pe un dat și telfonul mobil ca pe treptunghiul care mă definește, în forma avansată 60 de secunde un filmuleț pe Tik Tok. 

Departe sunt șiroaiele de vin ale Bologniei, piciorele nesfârșite ale Madamei B în jurul torsoului meu slăbănog, poveștile Iașului, cotlonitele poteci ale Germaniei, nisipurile parșive ale Floridei, curvele Orientului... fără grijă însă: există Tik Tok.

...

Ce prostie 20-20

E o modă acum să faci printuri ale palmelor și piciorelor și să le agăți pe pereți. Foarte mișto ca un fel de paleo peșteră.

 

Așa e și anul ăsta 2020 care ne arată măsura a ceea ce am ajuns să fim: ură, ambiție, frică, angoasă, vanitate, simplificare. Dacă știrile ar fi pereții caselor noastre am vedem doar urma palmelor și tălpilor noastre. 

Ca într-o poveste polițistă fiecare mânuță, piecare tălpig și piciorog se adaugă ca o dovadă a crimelor pe care le facem zi de zi. Mai întăi am umplut pereți peșterilor cu labele noatre, am umplut apoi copaci și orașele, apele, cerurile și am ajuns să ne putem amprentele pe fețele celorlați, să ni le tatuăm pe piele și mai departe pe suflet. 

Am pus și eu palme și piciorușe pe pereți și am votat din frică, am tăiat copaci, am făcut pe alții să plângă și am furat inimi fără să fac ceva cu ele. Mereu am avut însă dreptate și niciodată nu mi-a părut rău. Părerea de rău e o super prostie oricum! 

Apocalipsele antice nu încep de regulă cu cataclisme, debutează când omenii îs prea răi și urâți; șfârșitul e apoi doar o consecință a ceea ce oameni sunt. Cum și 2020 e doar o consecință a tot ce am fost până acum.

Sper totuși să conteze că de ceva vreme am făcut pasul în altă direcție și am înțeles să îmi țin măinile acasă. Sper și ca știrile din 2021 să semene mai mult cu ceea ce am devenit nu ceea ce am fost... a nu se înțelege că m-am spălat pe mâini de trecut.   

...

Câțiva poli

Halep, la olimpiadă sau ca ăla la polul nord. Aia nu a câștigat niciodată cu adevărat, fraieru' nu a ajuns la poli, iar Grecia are la olimpiada doar 3 atleți; ce prostie. 

Heave! Heave! Heave! strig și am impresia că toți mă urăsc. Într-o milă intrăm în furtună și trebuie să punem parâmele sub punte. Heave! Heave! Avast! și se opresc; au mâiniile roșii și gâfâie ca după futai. După un an jumate sunt iar pe mare, fără semnal, cu filme pe Netflix și 90 Tomahawaks sub pat. Toată lumea vomită, e Atlanticul in ianuarie; eu am însă picioarele de marinar cu mine.

#nofilter

All lines cast off !!! strig ca un apucat și bat palma cu toți... toate lumea sub punte, ne vedem iar în 5 zile când intrăm în port. Așa se cresc marinarii, luptătorii și bețivii... cu ură și dragoste. 

Ca Halep când pierde mereu în finală, ca Grecii care nu știu să patineze, ca o aventură la polul nord care mereu te cheamă în sud. Ca la olimpiadă unde uneori să câștigi înseamnă să închizi ochii și să îți dai drumul pe pârtie, ca în tenis unde abandonezi cu capul sus, sau ca atunci când vezi furtuna și mergi cu toată viteza înainte. 

Dacă nu ce îți rămâne: canapeaua unde clefetești împotriva furtunilor, o dimineață fără polul nord sau sud, sau lupta pentru doi poli și 3 linii de semnal.

...

Tangouri, moldovence și frați

Tangouri șmechere și țigări poștite. Șprițuri cu apă minerală și discuții la scară. Vama e de cacat, da abia aștept să mergem la Expirat. Și apoi ce te faci cu moldovencele... Fotbal și semințe, 2 shaorme... și un capucino.

Cine zice că nu îi e dor de Romania minte ca un super nesimțit. Țara aia e șmecheră, mai ales vara, când ești turist. Când stai vreo două săptămâni și o arzi cu oameni de ăia super faini, oameni buni de stau la porțile raiului cu pâine și sare. 

De asta 3 milioane de romani tot vin acasă și nu se duc pe Cote d'Azur, la Miami, Santa Monica sau Malibu. O lună pe an în august Romania e pentru expatriați ca Mecca pentru musulmani. Odată pe an faci o epilare braziliană, îți faci unghiile, cumperi cadouri și mergi acasă. În august 3 milioane de români merg în țara aia de la capătul Imperiului, sa își fu_ă mașinile, bani și timpul pentru restul de 15 milioane de frați care încă nu au plecat încă.

...

Miley Cyrus

Să mergem la tine, dar nu unde stai

Ci acolo, la tine, unde copilăreai

: Alexa îmi e frică de România.

Alexa: What the F-ck?

: O să fiu jarhead-ul ăla în tricou și Budweiser în mână. O să încerc să mă port frumos să nu îmi zică iar că m-am ajuns și am uitat e unde am plecat. Voi da răspunsuri șmechere să nu par ignorant și o să încerc să fiu super de stânga să nu transpir pro-Trump. 

Nu mai înțeleg de ce gagicile mișto țin cu Atletico Madrid, sau Real-Madrid... sau orice cu Madrid... și Barcelona...

Alexa: Dude, you really s-ck!

: Yo Alexo îmi e frică de românce de alea cu voci ca Inna și supărate ca Halep. De alea după care jupânii își pierd capul, iar ele nu au nimic de pierdut. Doar zic Alexo bre! 

Eu și Domnul A. în România nu știu dacă sună bine; el să tot salveze Selene Gomez și eu să râd ca prostu' la dansurile irlandeze ale lui Miley Cyrus. România aia de care am fugit în primul rând.

Alexa: Ah! I see.

: You see sh-t!

...

RHCP

So I move it in and we unpack

It's the same as yesterday

Pe vremea aia încă mai credeam că e ușor.  Că e ca în filme: apari la nuntă, o pui în căruță și fugi. Sau unul din profesori ăia șmecheri vin la tine și îți zic că you fucking rock! 

Aveam RHCP la căști și alergam în Giardi Margherita. Așteptam să intru la doctorat la CEU în Budapesta să fac 2000 de parai pe lună și să vrăjesc femei cu pistrui pe față.

Între timp călăream Bologna cu domnul A., ne făceam mangă cu sangioveze și găteam pentru gagici fără pistrui. Începeam munca la 9 în bucătărie, la 5 luam cărți de la bibliotecă iar la 10 ne făceam țeavă în Archiginnasio ca să înțelegem despre cum e cu etruscii. 

Do you want this love of mine?

Darkness helps us all shine

Alerg în Green Garden Circle zilele astea și conduc 3 ore să văd RHCP life. Mă îmbătat cu B. de 3 ori și fac un accident în ziua concertului. Fucking A. sper că e bine în Anglia aia fără suflet. Un an și ceva rest până la doctorat și nenorocitele alea de pistruiate. 

Șapte ani trecuți și trei luni rămase până să fim iar pe nisipul de la Vamă, Să târăm din nou năravurile etrusce și să propovăduim dependența de independență!

...

Contradicții

Am învățat să trag la țintă atârnat la 10 metri, să înot cu o mână iar cu alta să trag un înecat și să sufoc un inamic în 5 secunde. Am învățat să alerg cu un camarad în spate și să beau fără să mă îmbăt. 

Știrile au început să mă scoată din sărite. Mă întreb dacă lumea pe nesimțite se tâmpește sau dacă sunt doar eu care o văd cu alți ochi.

În rest citesc poezie, încerc să beau vin franțuzesc și abia aștept să mă apuc de doctorat. Îmi e dor de Europa; sper să nu dispară.

...

Deștepții Pământului

1. Anul trecut pe vremea asta eram pierdut in Jerusalim. Nițel beat, nițel furios asemeni fraților cruciați îmi căutam sufletul.

2. De unde știu toți să fie cum sunt? La ce școală de a fi cu capul pe umeri au mers și unde lasă prostiile atunci când le lăsa? Pe unde le-au intrat mințile în cap?

Lasă copilăriile băi Haiawatha, e timpul să te puii pe treabă, mi-a zis Jo... acum vreo 15 ani. Prima amintire a une lumi mici care vrea să te facă te facă om mare. Prima flegmă dată de viață cu bună intenție. Om mare nu m-am făcut oricum.

Sleeping Muse la MET

Nu am certitudini, nu știu să sfatuesc și nici nu știu ce e bine. Mă îngrozesc doar lucrurile așezate prea bine, copii prea grași, slujbele prea sigure, nevestele prea cuminți.

Suntem copii haosului și nu înleg de ce vrem să fim dobitoci atât de devreme în viață. 

3. Anul ăsta după o sticlă de Nebbiolo băută sus la cafenea la MET(ropolitan Museum of Art) am plecat să îl caut pe Brancuși. NY e plin de Brancuși la MET, la MoMA, la Guggenheim... L-am găsit pe Brancuși și cred că m-am găsit și pe mine. Mi-am spus că trebuie să merg mai mult anul ăsta. Să o iau la pas și să mă tot duc. Să uit de Jo și de lucrurile prea cuminți... dar nu așa cum frații mei români au uitat de Cumințenia Pământului.

...

Dragnea, Donald și Dodon

Cu Dragnea, Donald și Dodon la putere, recunosc că realitatea devine insuportabilă. De showul grotesc al telejurnalelor nu am decât să îmi dau Brexit în realitatea comodă de pe Netflix, Hullu și Amazon. Acolo măcar jividele sunt ucise de regi curajoși, iar Liderul Lumii Libere nu dansează cazacioc pe muzica Micului Stalin.

Sau poate și mai bine: am să bag nasul și mai adânc în scrierile anticilor. Acolo la Tacitus și Plutarch, la Tuchidides și Polibius se poate învăța că nimic din ceea ce trăim acum nu e în premieră. S-au mai văzut Drăgnii și Donalți și Dodoni  și pe cât de sus s-au cocoțat pe atât de fatală le-a fost căderea.

Urmează ani buni pentru istorici și grei pentru oamenii cumsecade, dar care ireversibil vor avea un sfârșit. Să sperăm că atunci când are să se întâmple vom fi tot aici și de aceiași parte corectă a istoriei.   

Până atunci voi sta refugiat al realității, cu telefonul însă la îndemână. Nu de alta dar unul dintre cei 3 jupâni enumerați mai sus îmi va fi curând Comandant Suprem. 

God Bless America! God Bless Us All!! 

P.S. La bară cu Domnul A., actualmente domiciliat în Anglia, urmând iarăși sfatul anticilor, ne punem pe alergat... la propriu. Cu și fără cauză fugim: 5k, 8k, semi, maratoane. Să ne ținem mintea limpede și trupul verde; sau cum se zice in popor: whatever works! 

...

Băi îs tot aici...

Have I lived enough?/ Have I loved enough?

...have I come to any conclusion?

Câteodată cel mai bun lucru pe care îl poți spune despre ceva care se încheie: e doar că i-ai supraviețuit! Cam așa e și cu 2016, care cât pe ce să nu se mai termine.

Asta după ce săptămâna trecută pentru a doua oară în doar câteva luni moartea mi-a zâmbit frumos. Elegantă de altfel, într-un Mustang roșu a aterizat pe capotă.

Unul câte unul, cu zecile, iar alteori cu miile și zecile de mii oamenii mor. Boli, ploii de bombe, cu noimă sau în accidente, în New York, Timișoara sau Alep moartea bate la ușă... iar uneori pică din cer. 
Și rar, când te aștepți mai puțin e rândul cuiva drag să plece. Și rămâi gol, tâmp că nu poți face nimic. Pentru că în general pe cât de aiurea e pe atât de puțin știm și vorbim. De parcă e o mică rușine, o acoladă.

Așa cum ani în urmă, împins de familie m-am dus să iau viza de Germania în loc să merg la mormântarea lui Tataie. Iar mai târziu aici în State, am aflat despre bunicămea Florica 2 săptămâni mai târziu. 

Ciudat cum ai mei au considerat peregrinările fiului mai importante ca dispariția părinților. 

Una peste alta îs tot aici și cu excepția Golfului Persic și autostrăzilor americane 2016 a fost un an în regulă. De la 2017 vreau însă alte lucruri. Mai mult ca orice o să pun mana pe telefoane și o să bat mai des la tastele astea, bețiile cu oameni buni vor fi mai ritmice, iar poeziile de amor rușinos, florile de sezon și nopțile albe au să fie livrate cu cadență... pentru că nu știi niciodată ce o să aterizeze mâine pe capotă.

și Bunul Domn David

...