Vitralii

40 de ani sau 4 decenii. Jumătate de viață scursă. Un optimist ar spune că mai e jumătate de viață de trăit. Nu sunt optimist, la fel cum nu sunt nici realist și nici pesimist.  

O anecdotă antică îl descrie pe Cesar la 30 de ani la statuia lui Alexandru Macedon. La picioarele ei, Cesar se văita că nu a realizat nimic, în timp ce până la 30 Alexandru cucerise lumea. 

Acum 10 ani eram peste tot și nicăieri, dar mai ales pe nicăieri. Până acum câțiva ani milele se tot adunau, însă la fiecare oprire o bucățică din mine rămânea în urmă. Precum firmiturile presărate să îți arate calea înapoi; înapoi sufletește nu geografic. La un moment însă am rămas fără firmituri. Pentru bucăți de sticlă colorată mă pierdusem complet, sau aproape complet.         

La 40 de ani... nu mai sunt tânăr. Nu mai sunt tânăr la fel cum nu sunt nici bătrân. Nu mai am multe de adunat sau învățat. După ce ai plecat de acasă, ai mers la război, ai oameni mici care îți spune Tată, ai piedut totul și ai câștigat dublu... e timpul pentru altceva. 
E timpul ca bucățile de sticlă colorată adunate pe drum să devină vitralii. 

Napoleon spunea că nu a mai învâțat nimic fundamental după prima bătălie. Napoleon era un nebun arogant, însă avea dreptate mai mereu. Ce vroia să spună e că după prima bătălie a încetat să mai fie tânăr. 

Un număr este evident doar un număr. Pentru Cesar numărul e 40 și ceva, pentru Napoleon e 20 și un pic, pentru mine e undeva între anul trecut și acum. 

Și evident nu plâng precum Cesar la soclul statuilor. Nu vreau nici să se înțeleagă că mă compar cu Napoleon... pentru ce aș fi atunci: doar un nebun arogan           

P.S. Țin să confirm: I'm so back.

Sabaticul Junkie

Pe vremurile tinereții mele compulsive și impulsive (diferită de tinerețea progresistă pe care o trăiesc acum) îmi visam un an sabatic departe de familie, prieteni, chestii cunoscute, obligații, responsabilități. Ceva similar reveriilor lui Rousseau, stoicismului lui Henry David sau idioțenieie devenite cult a lui Chris McCandless.  
Vasăzică o perioadă de golănelă dârză, de vagabondaj și mai înrăit decât deja practicam. Nu am găsit niciodată tupeul să fac dreptate visului ăsta și vis a rămas. 

Între tinerețea aia bezmetică, care ar fi zburat 12 ore ca să se holbeze la un piept generos și prezent: lumea s-a schimbat. Cu un swipe up piepturi generoase curg valuri pe Tik-Tok. Pe Instagram tineretul compulsiv de acum își prezinta ceea ce se chema pe timpuri: hainele de duminică, uneori împreună cu camera mare de la strada. Pe Facebook e și mai rău; chiar dacă nu mai sunt deloc tineri: bătrânii au apucături copilărești. 

Și uite așa arc în timp mi-am spus că e timpul unui alt sabatic: virtual. Mi-am suspendat conturile, am spus adio piepturilor tinere și primitoare, hainelor de duminică și dus am fost. Prima luna a fost ok... sevraj. A doua luna... denial și relapse. Acum pot să zic în fața celor mai intimi colegi de călătorie: Salut sunt Haiawatha și sunt Social Media Junkie. În loc de Sabatic am descoperit că sunt dependent de o chestie care nici măcar nu exista până de curând. 

Speranță însă există. Mai mulți oameni m-au căutat analogic în ultima perioadă decât în ani pe virtual, am început să citesc mai mult, să am timp, inclusiv pentru Rousseau... 

Și totuși sunt indivizi celebri răposați care au conturi virtuale funcționale de parcă sunt nemuritori. Întrebarea este: ce fac acum pe blog e de fapt încercarea mea de a atinge nemurirea, sau doar un alt relapse?   

...

Blestemul lui Tutankamon

Cum e oare să fii Tutankamon, să te trezești dimineața, să te uiți în oglinda ta făcută din cupru la ciocan și să ai dileme? Îndoieli despre ceea ce ești, dacă îți ești suficient, dacă 110 kilograme sunt cam multe, dacă ai îmbătrânit puțin, dacă părul din nas e prea mare, dacă flatulațiile tale miros?  Sau dacă ești urât, poate nu atît de deștept sau divin pe cât lumea te crede în Luxor, dacă sexul tău e la fel de solid ca Obeliscul din târg?

Recent istoria fără de care orbecăiesc ca un bou sacru în întuneric, începe să fie un șir de întrebări fine: ce ar fi fost America dacă cineva l-ar fi iubit pe copilul Trump, Europa dacă Josephine i-ar fi putut face copi lui Napoleon, sau Tutankamon ar fi trăit dincolo de adolescență? 

Dimineața când mă uit în oglinda din Luxorul meu făcut la ciocan, din ce în ce mai mult ceea ce văd e diferit de ceea ce simt. Ca și Tutankamon în chiloții lui din papirus, mă scarpin și îmi zic că e doar o etapă: la următoarea inundare a Nilului lucrurile vor sta altfel. Îmi tai părul nasal și încerc să citesc aceleși hieroglife profetice de pe obeliskul personal, mă mint că kilogramele sunt doar un număr, că neavstă-mea când e singură acasă și se atinge acolo jos se gândește la mine și nu la Obeliskul lui Tutankamon.  

3500 de ani după când i-au deschis mormântul, i-au văzut masca de aur, i-au simțit blestemele și admirat bogățiile, nimeni nu s-a gândit cât de vulnerabil s-a simțit odată Faraonul ăla. Nimeni nu s-a gândit cât de rănit s-a simțit la un moment dat tânărul ăla în corp de bătrân în fața oglinzii lui de cupru bătută la ciocan și cu Obeliskul flask în chiloții lui de papirus.

...

Escargo

Nu mi-a plăcut niciodată să țin o muiere în frâu. Ce rost? La ce bun băi frate? 

Nu am halit niciodată zidurile. Ce prostie! Ușor de sărit, ușor de șobolonit pe dedesupt! 

Și mi-au plăcut și mai puțin lockdown-urile! Cum e asta că dacă stai acasă virusul stă acasă și el?

De dreapta sau de stânga, de republican sau de democrați, că e țeavă cu oxigen sau șosete pentru Tânărul Domn O, că e escargo sau supă de ceapă fără capac, tot ce e cu dop, cu graniță, cu fundiță la pantofi, ar treuie să fie infinit. Mama lui de Liiceanu cu despre limitele lui: că fără limite nu suntem nimic... uită-te la infinitul iubirii lui B.

VMFA Richmod - Gillis Van Tilborgh the Younger (1660s)
sau gagiul cu telefon mobil în mână 

Cu toții am jucat atât de safe că nu mai găsești infinit zilele astea, nimic nu mai e fără ideologie, nici o gagică fără chiloți, nici o țară fără granițe, nici o pandemie fără Doctor Fauci, intersecție fără semafor sau melc fără cochilie. 

De asta prefer să stau între ai mei 4 pereți, să beau exact o sticlă de vin pe zi... una și atat, să accept chiloții ca pe un dat și telfonul mobil ca pe treptunghiul care mă definește, în forma avansată 60 de secunde un filmuleț pe Tik Tok. 

Departe sunt șiroaiele de vin ale Bologniei, piciorele nesfârșite ale Madamei B în jurul torsoului meu slăbănog, poveștile Iașului, cotlonitele poteci ale Germaniei, nisipurile parșive ale Floridei, curvele Orientului... fără grijă însă: există Tik Tok.

...

Ce prostie 20-20

E o modă acum să faci printuri ale palmelor și piciorelor și să le agăți pe pereți. Foarte mișto ca un fel de paleo peșteră.

 

Așa e și anul ăsta 2020 care ne arată măsura a ceea ce am ajuns să fim: ură, ambiție, frică, angoasă, vanitate, simplificare. Dacă știrile ar fi pereții caselor noastre am vedem doar urma palmelor și tălpilor noastre. 

Ca într-o poveste polițistă fiecare mânuță, piecare tălpig și piciorog se adaugă ca o dovadă a crimelor pe care le facem zi de zi. Mai întăi am umplut pereți peșterilor cu labele noatre, am umplut apoi copaci și orașele, apele, cerurile și am ajuns să ne putem amprentele pe fețele celorlați, să ni le tatuăm pe piele și mai departe pe suflet. 

Am pus și eu palme și piciorușe pe pereți și am votat din frică, am tăiat copaci, am făcut pe alții să plângă și am furat inimi fără să fac ceva cu ele. Mereu am avut însă dreptate și niciodată nu mi-a părut rău. Părerea de rău e o super prostie oricum! 

Apocalipsele antice nu încep de regulă cu cataclisme, debutează când omenii îs prea răi și urâți; șfârșitul e apoi doar o consecință a ceea ce oameni sunt. Cum și 2020 e doar o consecință a tot ce am fost până acum.

Sper totuși să conteze că de ceva vreme am făcut pasul în altă direcție și am înțeles să îmi țin măinile acasă. Sper și ca știrile din 2021 să semene mai mult cu ceea ce am devenit nu ceea ce am fost... a nu se înțelege că m-am spălat pe mâini de trecut.   

...

Câțiva poli

Halep, la olimpiadă sau ca ăla la polul nord. Aia nu a câștigat niciodată cu adevărat, fraieru' nu a ajuns la poli, iar Grecia are la olimpiada doar 3 atleți; ce prostie. 

Heave! Heave! Heave! strig și am impresia că toți mă urăsc. Într-o milă intrăm în furtună și trebuie să punem parâmele sub punte. Heave! Heave! Avast! și se opresc; au mâiniile roșii și gâfâie ca după futai. După un an jumate sunt iar pe mare, fără semnal, cu filme pe Netflix și 90 Tomahawaks sub pat. Toată lumea vomită, e Atlanticul in ianuarie; eu am însă picioarele de marinar cu mine.

#nofilter

All lines cast off !!! strig ca un apucat și bat palma cu toți... toate lumea sub punte, ne vedem iar în 5 zile când intrăm în port. Așa se cresc marinarii, luptătorii și bețivii... cu ură și dragoste. 

Ca Halep când pierde mereu în finală, ca Grecii care nu știu să patineze, ca o aventură la polul nord care mereu te cheamă în sud. Ca la olimpiadă unde uneori să câștigi înseamnă să închizi ochii și să îți dai drumul pe pârtie, ca în tenis unde abandonezi cu capul sus, sau ca atunci când vezi furtuna și mergi cu toată viteza înainte. 

Dacă nu ce îți rămâne: canapeaua unde clefetești împotriva furtunilor, o dimineață fără polul nord sau sud, sau lupta pentru doi poli și 3 linii de semnal.

...

Tangouri, moldovence și frați

Tangouri șmechere și țigări poștite. Șprițuri cu apă minerală și discuții la scară. Vama e de cacat, da abia aștept să mergem la Expirat. Și apoi ce te faci cu moldovencele... Fotbal și semințe, 2 shaorme... și un capucino.

Cine zice că nu îi e dor de Romania minte ca un super nesimțit. Țara aia e șmecheră, mai ales vara, când ești turist. Când stai vreo două săptămâni și o arzi cu oameni de ăia super faini, oameni buni de stau la porțile raiului cu pâine și sare. 

De asta 3 milioane de romani tot vin acasă și nu se duc pe Cote d'Azur, la Miami, Santa Monica sau Malibu. O lună pe an în august Romania e pentru expatriați ca Mecca pentru musulmani. Odată pe an faci o epilare braziliană, îți faci unghiile, cumperi cadouri și mergi acasă. În august 3 milioane de români merg în țara aia de la capătul Imperiului, sa își fu_ă mașinile, bani și timpul pentru restul de 15 milioane de frați care încă nu au plecat încă.

...